Istorie

                                   Revoluția franceză de la 1848  

Revoluția de la 1848 a fost o revoltă naționalistă a burgheziei europene desfășurată în anii 1848 - 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale stabilite de Congresul de la Viena (1814 - 1815). Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de "primăvara popoarelor" (în franceză printemps des peuples, în italiană primavera dei popoli). Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american ( conform programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial.

Aceasta revolutie care a fost prima dintre revoluțiile europene de la 1848, a izbucnit în Franța, la 22 februarie 1848. Era cea de a doua revoluție franceză din secolul al XIX-lea, după cea din iulie 1830.

Această revoluție s-a declanșat în februarie 1848 la Paris, datorită exceselor exercitate de „monarhia din iulie”. La 25 februarie a fost proclamată republica și s-a format un guvern provizoriu, în care intrau printre alți reprezentanți ai revoluției:
                                                         poetul Alphonse de Lamartine ;

                                                        socialistul Louis Blanc ;

                                                         muncitorul Albert.

     A fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă aparținea guvernului provizoriu, iar puterea legislativă, adunării naționale. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu.

Oliver Cromwell

 (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa a Noului Model i-a înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.

Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, și a fost un personaj mai degrabă obscur în primii patruzeci de ani de viață, ajungând fermier yeoman în anii 1630 din motive personale și financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulțumită unei moșteniri lăsate de unchiul său. O experiență de conversiune religioasă din aceeași decadă l-a determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al vieții și acțiunilor sale.

Cromwell a fost membru al Parlamentului (Camera Comunelor) de Cambridge în timpul Parlamentului Scurt (1640) și Lung (1640-49), și s-a implicat mai apoi în Războiul Civil Englez de partea „Capetelor rotunde” sau parlamentarilor. Un soldat excelent, a trecut de la comandarea unei singure trupe de cavalerie la comanda întregii armate. Cromwell a fost a treia persoană care a semnat sentința de moarte a lui Carol I în 1649, și a fost membru al Rump Parliament (1649-1653), fiind desemnat de Rump să preia comanda campaniei engleze în Irlanda (1649-1650). A condus apoi o campanie împotriva armateiscoțiene între 1650-1651. Pe 20 aprilie 1653 a dizolvat parlamentul Rump, organizând o Adunare de scurtă durată cunoscută ca Barebone's Parliament, înainte să ajungă Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei pe 16 decembrie 1653. Instrumentele guvernării sale autoritare au fost armata și centralizarea administrativă. În plan religios, Oliver Cromwell a instaurat un regim de toleranță pentru toate cultele protestante, iar catolicii au fost mai puțin persecutați decât în vremea conducerii prezbiteriene. Ca orice puritan, el a privit învățămîntul cu seriozitate și l-a sprijinit cu bani și prin donații din pământurile bisericești.

Când regaliștii au revenit la putere în 1660, cadavrul său a fost exhumat, atârnat în lanțuri, și decapitat. Cromwell a fost o figură controversată în istoria Britaniei și Irlandei - undictator regicid conform unor istorici (precum David Hume sau Cristopher Hill) și un erou al libertății pentru alții (precum Thomas Carlyle sau Samuel Rawson Gardiner). În Britania memoria sa este onorată, și a fost de exemplu ales între primii 10 britanici într-un sondaj BBC. Cu toate acestea, măsurile sale împotriva catolicilor irlandezi au fost caracterizate de unii istorici ca un adevărat genocid sau aproape, iar în Irlanda este văzut într-o lumină foarte nefavorabilă.^[1][2]

Conform istoricului irlandez Micheál Ó Siochrú, masacrele de la Drogheda și Wexford din 1649 se numără printre cele mai mari atrocități din istoria anglo-saxonă^[

         Razboaiele ruso-turce , ruso-austro-turce si        consecintele lor fata de Tara romaneasca si Moldova 

Către începutul secolului XIX, cele „două corăbii plutind pe o mare furtunoasă”, precum erau numite metaforic Principatele Române de către A. M. del Chiaro, s-au nimerit în calea expansiunii unei mari puteri spre sud-estul Europei. 

Timp de secole, Rusia a înaintat constant în direcţia Strâmtorilor şi Balcanilor, iar în urma războaielor duse cu otomanii şi tătarii a cucerit şi colonizat noi teritorii. La 1812, o consecinţă a expansiunii ruseşti a fost anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru.

Rămâne actuală necesitatea de a combate aserţiunile istoricilor care, abordând problematica legată de expansiunea Rusiei în regiune, consideră mişcarea de extindere a Imperiului Rus drept un „impuls istoric”, cauzat de sarcina de „supravieţuire” pentru a-şi atinge „limitele fireşti ale hotarelor” în cadrul unei „misiuni civilizatoare” în Orient. Constatăm, cu regret, că o asemenea abordare rămâne definitorie, în majoritatea studiilor istoriografiei ruse (şi nu doar), determinată de o interpretare eronată a cauzelor şi consecinţelor acestor războaie. Astfel, istoricii ruşi, precum L. Nejinski şi A. Ignatiev (1999), susţin că „desigur, a fost o expansiune a Rusiei, dar expansiunea era una deosebită: teritoriile semideşerte ale Câmpiei Sălbatice nu aparţineau nici unui stat, nici unui popor. Aceasta a fost o expansiune în pământurile nimănui”. Cât de distorsionat e adevărul în cele enunţate poate fi uşor de demonstrat dacă facem, cel puţin, o trecere în revistă a impactului războaielor ruso-otomane, în urma cărora Imperiul Rusiei s-a extins până la Gurile Dunării. Deoarece evenimentul tragic din 1812 nu a fost un act singular de agresiune sau unul neaşteptat pentru poporul român - ani la rând Ţările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic şi Ţarist. Războaiele ruso-turce şi ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei mari imperii pentru rezolvarea problemei orientale. Spre deosebire de habsburgi, Imperiul Romanovilor în aceste războaie niciodată n-a cedat, până la urmă, din teritoriile cucerite.

În general, privind în retrospectivă istoria raporturilor ruso-otomane, putem menţiona că, începând de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre ruşi şi turci la 31.08.1492, pe timpul lui Baiazid II Veli şi Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un şir de războaie şi campanii militare ce însumează 47 de ani (adică apr. 11% din tot timpul relaţiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani - până la 1922, când a fost desfiinţat Sultanatul şi, pe de altă parte, creată URSS). Propriu-zis, şirul războaielor regulate îşi are începutul la sfârşitul sec. XVII, iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani şi patru luni) s-au derulat în sec. XVIII: între anii 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791. Numărul propriu-zis al războaielor ruso-turce (inclusiv cele ruso-austro-turce sau de alianţă internaţională din sec. XVII - începutul sec. XX) se ridică până la 11 conflagraţii bine definite (opt derulându-se până la 1812).

1-2. Primele două războaie (cel din 1676-1681, încheiat prin Tratatul de pace de la Bahcisarai şi cel din 1686-1700, încheiat prin Tratatul de pace de la Constantinopol) s-au desfăşurat în zona Niprului, Crimeei şi Azovului, soldându-se cu confirmarea stabilirii Rusiei lui Petru I pe linia Niprului (1681), căpătarea Cetăţii Azov şi eliberarea de tributul anual plătit hanului Crimeei (1700).

3. Primul război ruso-turc care a vizat nemijlocit teritoriul naţional a fost cel din 1710-1713, pierdut de Petru I într-o singură campanie - cea din Moldova. Dimitrie Cantemir, subapreciind puterea Porţii Otomane şi supraapreciind ajutorul Rusiei, a semnat la 13 aprilie 1711 faimoasa „diplomă de la Luţk” (până la urmă, raliindu-se deschis lui Petru I ca aliat militar). Campania de la Prut este semnificativă şi prin faptul că a pus începutul unui nou concept strategic, devenit ulterior definitoriu în doctrina militară rusă - crearea unui cap de pod dunărean. Anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei. Abia la 1713 s-a semnat Tratatul de pace de la Adrianopol.

4. Războiul austro-turc din 1716-1718 s-a desfăşurat parţial şi pe teritoriul Ţărilor Române, încheindu-se cu semnarea, în iunie 1718, a Tratatului de pace de la Passarowitz. Dovadă a expansionismului habsburgic a fost ocuparea Olteniei (1718-1739) şi a Banatului (1718-1918).

5. Războiul ruso-turc din 1735-1739 s-a derulat, la etapa finală, pe teritoriul Moldovei, unde trupele ruseşti în frunte cu B. K. Munnich s-au purtat ca nişte adevăraţi ocupanţi. Sub intimidarea arderii Ieşilor, ruşii i-au făcut pe boierii moldoveni „cu dea sila de-au iscălitu” cele 12 „ponturi”, prin care „moscalii” ocupau, practic, locul turcilor, transformând armata de ocupaţie într-o bază militară legiferată. În timpul negocierilor de la Nemirov (1737), ruşii au înaintat un şir de pretenţii teritoriale, printre care şi „independenţa” Principatelor sub protectorat ţarist. Aceasta a fost prima conferinţă internaţională care a luat în discuţie problema neatârnării Principatelor. În septembrie 1739, la Belgrad s-au semnat tratatele de pace. Habsburgii cedau Oltenia şi Serbia.

6. În timpul războiului din 1768-1774, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţie rusească, fiind conduse de o administraţie civilă, alcătuită din boieri de rang înalt, în frunte cu un general rus. Tratatul de pace a fost încheiat la Kuciuk-Kainargi. Anul 1774 este considerat drept începutul unor schimbări calitative în raporturile Principatelor cu Sublima Poartă, favorizând creşterea rolului acestora pe arena internaţională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi după război „problema Crimeei” care, fiind declarată iniţial independentă (1774), a fost anexată Rusiei, la 1783.

7. Războiul ruso-turc, declanşat în august 1787 (devenind din 1788 război ruso-austro-turc), a fost o încercare a Porţii de a vindeca „rana deschisă pe trupul statului” otoman, pricinuită de Pacea de la Kuciuk-Kainargi şi pierderea Crimeei şi Georgiei (sub protectorat rusesc). Pacea austro-otomană s-a încheiat la Şiştov pe principiul de status quo ante bellum (24 iulie 1791), punându-se punct sub ultimul din numeroasele războaie austro-turce ce s-au prelungit pe parcursul a mai bine de două secole. Rezultatul principal al Păcii de la Iaşi (29 decembrie 1791) a constat în cuceririle teritoriale ale Rusiei - a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceakovului” (aşa-zisele olate tătăreşti. Încă Strabon numea întinderea dintre Dunărea de Jos şi Nipru „stepa getică”, populată la începutul sec. XX de cca 700.000 de români). Imperiul Rus, căpătând întregul ţărm nordic al Mării Negre, devine ţară limitrofă a Moldovei, cu frontiera pe râul Nistru, care trebuia să „slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”.

8. Însă acest hotar natural n-a rezistat mult timp în faţa expansiunii ţariste, căci numai peste două decenii, în urma războiului din 1806-1812, a fost strămutat din nou cu forţa, conform altei Păci, celei de la Bucureşti, pe un alt râu - pe Prut.

Trecând în revistă cronologic şirul acestor războaie, putem constata că impactul lor a fost deosebit de grav asupra destinului istoric al românilor. Socotind anii de pace şi cei de război, se observă că societatea a trăit sub ameninţarea directă a armelor în sec. XVIII - începutul sec. XIX - aproape 50 de ani: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost şi va fi totdeauna o tabără şi un câmp de bătălie...” (D’Hauterive). Astfel, calvarul războaielor ruso-austro-turce este multilateral şi vast:

                                   Consecinte selectate :                   

 ● La începutul secolului XVIII-lea cea mai mare influenţă în spaţiile româneşti o avea Imperiul Habsburgic. Visul Imperiului Rus, de a domina în Balcani, a decis de-aşi  apropia hotarele tot mai mult de Principatele Române. Astfel aceste două ţări, fiind principalele sfere de influenţă.

 ● Una dintre consecinţele confruntării ruso-otomane (1711) poate fi numită precipitarea sau însăşi instaurarea regimului fanariot în Principatele Române (1711/1716-1821).

● Războaiele ruso-austro-turce au cauzat mari suferinţe omeneşti şi pierderi umane.
● Pierderile materiale şi rapturile teritoriale au fost cu adevărat impresionante. Imperiul Habsburgic a ocupat Transilvania (1687-1918), Banatul (1718-1918), Oltenia (1718-1739) şi Bucovina (1775-1918). Poarta Otomană a transformat în 1715 ţinutul Hotin în raia. Rusia a anexat Basarabia (1812-1917).

● Aprovizionarea forţelor combatante şi cheltuielile exorbitante la care au fost supuse Principatele sunt enorme şi nici nu pot fi evaluate.
● Urmarea fatală a tuturor războaielor au fost epidemiile de ciumă, tifos exantematic („febra de război”) şi epizootii. 
● Războaiele au privat societatea românească de o condiţie fundamentală a dezvoltării relaţiilor burgheze: securitatea producţiei şi a schimbului.

● Decăderea moravurilor şi noile norme şi obiceiuri (inclusiv cele vicioase) ale armatelor ocupanţilor „eliberatori” aduceau prejudicii familiilor băştinaşilor.
Judecând în ansamblu, trebuie să conchidem că aceste războaie au avut o influenţă predominant negativă asupra societăţii româneşti, lăsând un impact resimţit peste secole, iar cel din urmă război al ruşilor pe teritoriul nostru şi contra noastră a avut loc acum 20 de ani - la 1992. 

Mai multe informatii despre suferintele  poporului roman in  timpul razboiului ruso-turc le gasiti aici :

http://istoria.md/articol/432/Suferin%C5%A3ele_poporului_rom%C3%A2n_%C3%AEn_timpul_R%C4%83zboiului_ruso_turc_1806_1812